Fiecare stea este diferită. Unele sunt mari, altele mici, altele fierbinți, altele reci. Ele pot fi albastre sau galbene sau roșii. Clasificarea stelară vă permite să descrieți o stea în termeni simpli.
Pași
Metoda 1 din 5: Temperatura
Pasul 1. Determinați culoarea stelei
Culoarea servește ca un ghid aproximativ al temperaturii. În prezent, există zece culori, fiecare cu un interval de temperatură asociat. Stelele din clasa O sunt albastre / UV. Clasa B sunt albastru-alb, clasa A alb, F galben-alb, G galben, K portocaliu și M roșu. Celelalte trei clase sunt în infraroșu. Clasa L apar foarte roșu intens în lumina vizuală. Spectrele lor prezintă metale alcaline și hidruri metalice. Clasa T sunt mai reci decât clasa L. Spectrele lor arată metan. Clasa Y este cea mai tare dintre toate și se aplică numai piticilor maronii. Spectrele lor sunt diferite de clasele T și L, dar nu există o definiție definită.
Pasul 2. Puneți un număr după literă pentru a afișa temperatura precisă
În fiecare culoare, există zece benzi de temperatură, 0-9, 0 fiind cea mai tare. Astfel, A0 este mai fierbinte decât A5, care este mai fierbinte decât A9, care este mai fierbinte decât F0 (ca exemplu)
Metoda 2 din 5: Dimensiune
Pasul 1. Determinați dimensiunea stelei
O cifră romană, care indică dimensiunea stelei, este adăugată după desemnarea temperaturii. 0 sau Ia + indică o stea hiperigantă. Ia, Iab și Ib reprezintă supergigant (luminos, mediu, slab). II este giganți strălucitori, giganți III, IV sub-giganți, V stele de secvență principală (partea vieții de stele prin care petrece cel mai mult timp trecând) și VI este sub-pitici. Un prefix al lui D indică o stea pitică albă. Exemple: DA7 (pitic alb), F5Ia + (hiperigiant galben), G2V (stea galbenă cu secvență principală). Soarele este G2V.
Metoda 3 din 5: Comandă rapidă la temperatură și dimensiune
Pasul 1. Folosiți o prismă pentru a împărți lumina stelei
Acest lucru vă va oferi o gamă de culori, numită spectru, cum ar fi ceea ce obțineți atunci când străluciți o torță printr-o prismă. Spectrul unei stele ar trebui să aibă linii întunecate. Acestea sunt linii de absorbție.
Pasul 2. Comparați spectrul stelei cu o bază de date
O bază de date astronomică bună ar trebui să ofere un spectru tipic pentru fiecare tip de stea. Acesta este motivul pentru care tipul este, uneori numit clasa spectrală.
Metoda 4 din 5: Metalicitate
Pasul 1. Determinați proporția metalelor (alte elemente decât hidrogenul și heliul) într-o stea
Stelele cu mai mult de 1% metale sunt denumite bogate în metale și fac parte din ceva numit Populația I. Stelele cu aproximativ 0,1% metale sunt denumite sărace în metale și fac parte din Populația II. Stelele populației II s-au format mai devreme în univers, când se formaseră mai puține metale.
Pasul 2. Ține ochii deschiși pentru stele fără metale
Se așteaptă ca aceste stele (populația III) să se fi născut imediat după Big Bang, când singurele elemente erau hidrogenul și heliul, iar metalele nu existau. Deocamdată, aceste stele sunt doar teoretice, dar oamenii le caută foarte mult.
Metoda 5 din 5: Variabilitate
Pasul 1. Determinați dacă steaua este variabilă
Nu toate stelele sunt, dar unele sunt și pot fi foarte utile.
Pasul 2. Determinați dacă este un binar eclipsant
Binarele eclipsante, ca Algol în Perseus, sunt două stele care orbitează una pe cealaltă.
Pasul 3. Determinați amplitudinea și perioada variației
Comparați-le cu caracteristicile tipurilor de variabile cunoscute pentru a determina tipul de stea variabilă. De exemplu, variabilele Cepheid au perioade de zile până la luni și amplitudini de până la 2 magnitudini, în timp ce variabilele Delta Scuti au perioade mai mici de 8 ore și amplitudini mai mici de 0,9 magnitudini.
